astazi am fost fata in fata cu o situatie destul de dura pentru mine...cu toate ca imi place sa ma consider o persoana ce nu isi arata sentimentele, sperand, sau mai bine zis crezand, ca sunt puternica, azi mi-am putut vedea reactia fata de durerea altora.
m-am intalnit intamplator cu un vechi amic pe care nu il mai vazusem de cativa ani buni...de cand i-am intalnit privirea am putut vedea ca ceva nu este tocmai in regula cu el, dar cu toate acestea incerca sa ascunda faptul ca sufera si viata sa nu este chiar roz!
fiind in apropiere de casa nu am ezitat niciun moment si l-am invitat la o cafea, a acceptat multumit spunand ca are mare nevoie de o cafea buna!
a fost prima data in viata cand am vazut un tanar barbat, atat de indurerat si plini de indoieli..l-am intrebat ce se intampla, iar el, cu ochii scaldati in lacrimi mi-a spus ca a trecut prin cel mai cumplit lucru posibil, ca a ramas singur pe lume, fara niciun sprijin...inima mea a inceput sa tresara la fiecare lacrima varsata si ascultandu-l cu atentie totul devenea din ce in ce mai tragic!
se implineau fix 6 luni de cand parintii sai nu mai erau printre noi, s-au stins amandoi intr-un teribil accident rutier. a ramas singur, mai avea decat o singura speranta, prietena sa...
stiam de mult ca au o relatie frumoasa de cativa ani, aveau planuri serioase si auzisem chiar zvonuri despre o nunta, dar de cand acesta se mutase impreuna cu familia intr-o alta tara nu mai auzisem nimic de el,toata prietenia noastra a ramas pastrata intr-un colt de suflet si ma gandeam deseori cu parere de rau la situatia in care ne aflam...
linistindu-se a reusit sa vorbeasca, soptind mai mult ca prietena sa nu mai e...nu intelegeam exact ce vrea sa spuna, mi-a trecut prin minte initial, ca s-au despartit, ca a plecat fara sa ii pese, dar acesta a izbugnit din nou in lacrimi, iar cuvintele lui imi rasuna si acum in minte: "a murit"...
nu stiu daca s-a intamplat cuiva vreodata sa ramana impietrit, sa vrea sa se miste si sa zica ceva, dar sa nu poata...m-am simtit de parca toata lumea se prabusea in jurul meu, m-am simtit atat de pustie, iar primul lucru pe care l-am putut face a fost sa izbugnesc si eu in plans si sa il imbratisez..nu aveam idee cum il puteam ajuta...stiam foarte bine ca orice cuvant din lume nu ar fi putut sa ii ia durerea din suflet, eram constienta ca nicio imbratisare nu ii va reda viata de pana atunci si ca fiecare mangaiere nu ii va alina singuratatea..am preferat sa tac si eu cateva momente...mi se intampla destul de rar sa raman fara cuvinte, dar in asemenea situatii orice om ar fi incapabil sa mai vorbeasca...
au trecut cateva momente in care amandoi am reusit sa ne calmam, s-a uitat in ochii mei si mi-a multumit, dar stiam ca eu eram cea care trebuia sa ii multumeasca, pentru faptul ca arata intregii lumi ce inseamna sa fi puternic...
mi-a povestit pe indelete, cum dupa moartea parintilor sai, Lavi, prietena sa, a inceput sa se simta din ce in ce mai rau...au tot dat vina pe suparare, pe stres si au tot amanat programarile la doctor. cand deja suferinta se vedea pe chipul ei, acesta a dus-o mai mult fortat la medic unde a diagnosticat-o cu CANCER...era deja in ultima faza si au facut tot ce le-a stat in putinta sa lupte cu aceasta boala crancena...din proprie experienta stiu cat de greu a putut sa le fie, cate sacrificii au putut sa faca..stiu exact de cati bani este nevoie sa lupti cu "moartea" si cat de descurajat te poti simtii dupa o asemenea lovitura!
au petrecut doua luni minunate, in ciuda faptului ca deja stateau numai in spital, mi-a marturisit ca i se parea din ce in ce mai frumoasa si ca o iubea din ce in ce mai mult si simtea cum soarele se apropie si catre ei, se simtea din ce in ce mai bine, cand intr-o noapte, inima si corpul fetei au incetat sa mai lupte cu boala, lasand in urma sa o inima sfasiata de durere...acum nu mai avea niciun sprijin, toti prietenii sai nu mai erau acolo...
am inteles instant durerea din ochii sai si incercam sa vad in sufletul lui...intr-un fel il admir pentru tot curajul de care da dovada, il admir pentru felul in care el, ii multumeste lui Dumnezeu pentru momentele placute de care a avut parte in viata si nu il judeca pentru nenorocirile ce i-au distrus tineretea.
am inteles ca timpul nu intreaba pe nimeni daca ar trebuie sa se opreasca si ca fiecare clipa este atat de pretioasa incat nu trebuie irosita aiurea...
am invatat ca atunci cand viata iti pare din ce in ce mai grea gasesti puterea sa spui :"eu pot continua" chiar daca inima iti este insangerata...
am invatat ca nu este important sa te gandesti la tine, cand in jurul tau sunt atatia oameni ce sufera...
am invatat ca nu trebuie sa iti plangi de mila cand iti este greu, poate altore le este cu mult mai greu decat atat si totusi au fruntea sus...
am invatat ca este important sa ajuti pe cineva sa se "ridice" cand are nevoie, pentru ca nu se stie cand vei avea nevoie de ajutorul sau...
am invatat ca bogatiile nu iti ajuta la nimic cand esti pus fata in fata cu "moartea"...
am invatat ca oricat de mult ti'ai dorii sa pastrezi persoanele iubite langa tine, acest lucru este imposibil..
am invatat ca amintirile frumoase vor ramane intotdeauna la loc de cinste, iar cele mai putin frumoase vor fi inchise intr'o cutiuta, undeva departe...
am invatat ca durerea unui om poate fi ascunsa prin fapte, dar nu si din priviri...
am invatat ca important este sa fi tu insuti, sa speri, sa iubesti, sa crezi, sa nu regreti, sa sti sa iti traiesti viata cum trebuie, pentru ca nimeni nu stie cand se apropie sfarsitul..poate fi azi, poate fi maine sau poimaine!!
tot ceea ce mai conteaza acum este sa stii cand sa ceri iertare, sa stii sa traiesti impacat cu gandul ca undeva, candva o sa ne reintalnim, sa inlaturi frica si sa visezi...
~parerea mea, despre viata si altele...
Ronia Istrate
